HRISTOS A INVIAT!
Dragi prieteni, sunt deja aproape doua luni de cand imi propun sa reincep sa scriu pe acest blog, insa doar buna intentie nu este de ajuns. Ar fi trebuit ca ea sa fie dublata si de un ajutor venit din planul fizic, ceea ce nu s-a intamplat, pana acum. „Credem neputintei omenesti…”, scria cronicarul, acum cateva sute de ani. Sper ca si voi sa ma intelegeti si sa nu judecati prea aspru lipsa mea, de pana astazi, de pe acest blog.
Am trei motive principale pentru care scriu acum aceste randuri: in primul rand, consider ca am o datorie morala fata de toti cei care s-au implicat in rezolvarea cazului meu (prin donatii, mesaje de incurajare, cuvinte de imbarbatare sau care m-au pomenit, in rugaciunile lor), care au dorit, astfel, sa ma sprijine si nu au putut ramane indiferenti la gandul ca un copil ar putea ramane singur pe lume sau ca un om, care nu a trait decat pentru altii pana la 45 de ani, nu ar mai avea ragazul sa se redescopere pe sine. In al doilea rand, ma gandesc ca experienta amara prin care am trecut ar putea interesa pe cineva amenintat de aceeasi boala perfida sau de boli asemanatoare si ca, prin urmare, i-ar putea folosi unele informatii pe care vreau sa le dau aici. Al treilea motiv pentru care scriu astazi, pe acest blog, este pentru a va ruga pe voi, toti cei care cititi aceste randuri, sa trimiteti o rugaciune catre Dumnezeu si sa aprindeti o lumanare pentru odihna vesnica a celor care au parasit aceasta lume, rapusi de oricare dintre formele unei tumori pe creier.
INAINTE DE OPERATIE…
Intentia mea era sa scriu aceste randuri in decembrie 2010. Nu am mai reusit sa o fac, pentru ca, de pe 27 decembrie 2010 (a treia zi de Craciun) pana pe 4 ianuarie 2011 am fost intr-o stare de semicoma, din care doar cu ajutorul lui Dumnezeu am iesit.
Totul a inceput in prima zi de Craciun, cu ameteli si stari de voma, pe care le-am pus, atunci, pe seama unei indigestii. Lucrurile s-au complicat si au luat o alta intorsatura a doua zi de Craciun, cand am lesinat in baie, iar mama si Lucia m-au putut duce cu greu inapoi in camera. Un lucru cu care nu m-am confruntat niciodata si care m-a speriat a fost ca din mintea mea se stersesera, parca, „portiuni de memorie”: unul dintre cele mai elocvente exemple mi se pare acesta: in preziua Craciunului fusesera in vizita la mine doua foste eleve, dragi sufletului meu – Ioana si Dana; de Ioana mi-am amintit, dar doar fragmentar, dar de Danuta, care statuse cam la jumatate de metru de mine, a trebuit sa fac, ulterior, eforturi remarcabile ca sa-mi amintesc! La fel de inexplicabil a fost, pentru mine, si faptul ca ma comportam aparent normal pentru cei din jur, in cele noua zile de semicoma (este adevarat, doar pe durata catorva minute), astfel ca am raspuns, o data, la telefon, reusind sa-mi gasesc si cuvintele pentru o conversatie scurta, iar o prietena care venise sa ma vada, dupa ce mama ii povestise, la telefon, despre starea mea, imi spunea, cu cateva saptamani in urma, ca statea langa mine pe pat, ma tinea de mana si era bucuroasa ca eu chiar schitasem un zambet si incercam sa-i spun vorbe care sa o linisteasca! Nu mi-am amintit nimic din toatea astea, am auzit doar doua sau trei dintre cuvintele pe care le-a spus – nici vorba sa imi amintesc ca m-a tinut de mana sau ca eu am zambit si am vorbit! In ajunul Anului Nou, medicul de familie, d-na. dr. Gabriela Petrescu, careia ii multumesc, inca o data, pentru interventia salvatoare, a venit, insotita de sora domniei-sale, tot medic, si mi-a prescris o serie de medicamente injectabile, pentru ca eu nu mai colaboram, ca sa le pot lua pe cale orala. Deja nu mai auzeam decat, rar, franturi de conversatie, si toate aste le stiu din relatarile mamei mele; tot ea mi-a spus ca, in ziua de Ajun, apoi, de Anul Nou, si, in continuare, pe 2 si pe 3 ianuarie, doua doamne asistente – carora le multumesc din nou – mi-au facut tratamentul prescris, datorita caruia si cu ajutorul lui Dumnezeu, pe 4 ianuarie am putut sa ies din starea in care cazusem si sa ma reintorc in lumea reala. Tin minte ca, in dimineata de 4 ianuarie, atunci cand am iesit din starea de semicoma, incercam, inainte de a deschide ochii (prima oara dupa noua zile!), sa-mi dau seama in ce zi a anului suntem (eram constienta ca suntem la inceputul lui 2011, dar credeam ca trecuse si Boboteaza, deja). Mamei nu-i venea sa creada ca mi-am recapatat constienta si primul lucru pe care mi l-a spus a fost ca l-a sunat pe domnul doctor Sergiu Stoica (norocul meu ca domnia-sa ma cunostea, fusesem la Euroclinic Bucuresti in octombrie si in noiembrie 2010 pentru consultatii), care, cu amabilitatea si cu omenia care il caracterizeaza, desi se afla in concediu, afland despre evolutia bolii mele, nu a stat pe ganduri si a spus ca se va intoarce la clinica, urmand ca noi (adica eu, impreuna cu mama) sa fim acolo luni, 10 ianuarie 2011.
Cred ca va amintiti ca, intr-una dintre postarile mai vechi de pe acest blog, apare, scanata, scrisoarea pe care am primit-o de la Hanovra (Germania), cei de-acolo trimitandu-mi acceptul lor odata cu programarea pentru operatie, pentru data de … 10 ianuarie 2011. Pe mine aceasta data avea sa ma prinda, insa, la Bucuresti, la Euroclinic, din cauza situatiei speciale create fara voia mea (starea de semicoma), care impunea o interventie urgenta, dar si din cauza faptului ca, in ciuda tuturor eforturilor conjugate ale fostilor mei elevi, ale unor prieteni, cunostinte sau ale unor persoane care au aflat din presa sau de la televiziune despre experienta pe care o traversam, adica ale unor OAMENI, suma care s-a adunat, din donatii, intrecea, cu putin, 10.000 de euro, pe cand eu, pentru a ajunge la Hanovra, aveam nevoie de 50.000 de euro. Poate ca soarta a vrut ca, pentru unii, operati cu succes la INI Hanovra, aceasta suma sa se gaseasca (sa se stranga) la timp – nu si pentru mine..
Cat de curand, intr-una dintre zilele urmatoare, voi continua aceste relatari, despre operatia in sine, despre echipa medicala, despre clinica in care am fost internata, despre o serie de aspecte cu care a trebuit sa ma confrunt si voi atasa si cateva scanari de documente sau imagini care, poate, le vor fi de folos unora dintre voi.
Concert caritabil pentru Prof. Răducea Eugenia 
Daniela Raducea 